Biografie
Luiza Budea
Mânăstirea Cârțișoara, Făgăras
Pridvorul bisericii – Mânăstirea Sf. Pantelimon,
Eleftheroupoli, Grecia
Mânăstirea satului Akritochori, Grecia
Pe Urmele Unei traditii pierdute
M-am născut în Brăila și am emigrat în New York în adolescență cu familia.
Când eram copil pictura bizantină nu era foarte cunoscută, preferat fiind stilul “tătăresc,” denumit după pictorul Gheorghe Tăttărescu care a popularizat pictura renascentistă. Nu erau icoane vechi în biserici, doar cele renascentiste; primele icoane bizantine pe care le-am văzut erau în buletinul bisericesc pe care am început să-l colecționez pentru imagini. Era ceva nou și mi se părea extraordinar.
Am avut instantaneu o pasiune pentru pictura icoanelor și mai târziu am plecat într-un adevărat pelerinaj pe urmele acestei tradiții. Când pictura bizantină a devenit din nou căutată și tradiția aceasta a renăscut, am fost foarte dezamagită de noile icoane. Nu am găsit nici pe departe în ele ceea ce îmi plăcea la icoanele vechi. Cred că mulți oameni au sentimentul ăsta, dar nu pot spune de ce.
Fie că erau pictate naiv sau rafinat, icoanele vechi aveau o expresie caldă și plină de viață, care celor noi le lipsea cu desăvârsire. Nu era vorba de talent, nici de iscusință; am privit multe icoane noi pictate la cel mai mare nivel de perfecțiune, dar care păreau reci, înghețate și fără de viață. Parcă ar fi fost pictate pe calculator.
Mă întrebam multă vreme: “De ce, deși unele icoane noi sunt pictate atât de perfect, totuși nu au expresia vie a celor
vechi?” Până la urmă am ajuns la concluzia că tocmai această “perfecțiune” era de vină. Atunci am descoperit că trebuie să depășesc tiparul după care se învață stilul bizantin, pentru a putea creea ceva de valoare. Multe icoane în ziua de astăzi sunt bune dar sunt făcute după tipar. Am vazut și oameni învațând să facă un rând de ochi, un rând de nasuri, un rând de buze. Acest tipar e ceva nou care nu exista în antichitate. Are și el rolul lui mai ales la început, dar se cere mai multă flexibilitate.
vechi?” Până la urmă am ajuns la concluzia că tocmai această “perfecțiune” era de vină. Atunci am descoperit că trebuie să depășesc tiparul după care se învață stilul bizantin, pentru a putea creea ceva de valoare. Multe icoane în ziua de astăzi sunt bune dar sunt făcute după tipar. Am vazut și oameni învațând să facă un rând de ochi, un rând de nasuri, un rând de buze. Acest tipar e ceva nou care nu exista în antichitate. Are și el rolul lui mai ales la început, dar se cere mai multă flexibilitate.
Altă problemă sunt culorile moderne obținute din procedee industriale. Ele sunt mai ieftine, dar nu ajung adesea la frumusețea culorilor folosite în vechime. Ultramarinul veritabil este ceva extraordinar. Anul ăsta l-am folosit prima dată. Culorile noi reflectă un spectru întrerupt, incomplet precum lumina de neon, sau sunt prea tari și supără la ochi. Strică armonia imaginii. Le folosesc cu mare grijă și nu în stadiu brut, ci doar amestecate sau acoperite cu alte straturi mai blânde.
Armonia compoziției a fost pierdută complet. Am fost în Kremlin și am rămas mască. Am plâns după bisericile pictate de Rublev. Proporțional compunerea spațiului mural avea o armonie extraordinară și dădea interiorului un sentiment inegalabil de căldură și liniște. Într-o biserica nouă mă simt de multe ori luată cu asalt sau spațiul pare rece și neprimitor.
Am luat la mână geometria. Am trasat zeci de pagini cu rigla si compasul pentru a compune o icoană. Am aruncat duzine de schițe nesatisfăcătoare până am ajuns la una bună. Proportiile sacre trebuie respectate.
Ca și mulți dintre artiștii români, am avut parte de o educație în arta clasică și în arta bisericească. În timp ce am studiat la universitatea Cooper Union din New York, am frecventat și școala de inconografie Prosopon cu specific rusesc. Din pictura ruseasca am preluat în primul rând transparența, adâncimea culorilor. Rușii folosesc textura brută a pigmentului spre avantajul lor, îmbogățind mult primele straturi de culoare.
Pictura Grecească are culorile complet mate. Un singur pictor Grec am vazut de la Muntele Atos care picta in transparență, iar el era considerat (pe drept) cel mai bun.
Datorită ajutorului acordat de Pr. Nicolae Tănase de la Valea Plopului, căruia îi voi rămâne mereu îndatorată, am studiat la Mânăstirea Sf. Pantelimon din apropierea Salonicului și la Mânăstirea din satul Akritochori. Amândouă mânăstirile au ateliere renumite care pornesc din tradiția picturii de la Muntele Athos.
Am beneficiat de asemenea și de schimb de experiență și de nemărginita ospitalitate a maicilor de la Mânăstirea Cârțișoara, aflată la picioarele munților Făgăras.
Din fiecare experiență am luat ce mi s-a părut mai bun și mi-am creeat propria tehnică de lucru cu rezultate unice.